Am pornit această serie de interviuri cu gândul de a ne prezenta și astfel, de a ne apropia. Pentru că e imperativ să știm de unde ne vine hrana, cine o gătește și cu ce intenții.

Când vine vorba de locurile de muncă, tot mai mulți clujeni (oameni) caută prioritar comunitatea potrivită și un spectru larg de satisfacții profesionale, nu doar financiare. La Casa Goia se râde mult, se muncește serios și mai mult, iar – peste toate – suntem colegi care ne apreciem și ne susținem reciproc. Avem libertatea dialogului și cel mai important, libertatea creativă.

Petru Deleanu, zis Petre, a fost de la început și bucătar și fotograf pentru preparatele meniului Casa Goia Delivery. Îi simți bunăvoința și pasiunea, de cum dai cu ochii de el. Tot o „obsesie”, cea pentru checurile mamei, l-a făcut când era mic să-și încerce norocul cu prima creație culinară. Pentru că vedeți – niciodată nu știi unde poate duce linsul unui castron. În cazul lui Petre, stând pe lângă mama, a reușit să o facă mândră cu două checuri mai frumoase chiar decât ale ei. Cu așa succes, a ajuns să-și negocieze timp de fotbal pe vreme de musafiri, făcând cu răbdare și plăcere – câte două checuri pentru mama.

Ajuns la Cluj, sudent la Poli, a continuat să gătească în cămin alături de fratele lui, pentru colegi și prieteni. Toți îl încurajau să facă din asta o profesie și cumva așa s-a întâmplat, în urmă cu cinci ani ajungând să lucreze într-o bucătărie mică. De atunci a trecut prin altele, cu diferite concepte și standarde (à la carte, București, cantină și acum – delivery). Deși foarte glumeț, Petre e omul nostru de încredere. 

Orice preparat care „ridică colțurile gurii și puțin din sprânceană” este preferatul meu, iar dacă vine și un „bravo”… să fie primit. Aici apare bucuria unui bucătar, scopul și dorința de a merge mai departe și de a se reinventa în fiecare zi, oră, minut… nu există ceva mai bun care să te ducă mai departe decât aprecierile celor care gustă din „lucrarea” ta. 

Bine, bine, Petre, dar ce rol poartă gastronomia în viața ta personală? 

Cred că ea m-a ales pe mine, sau eu pe ea? Oricum ar fi, a ajuns să devină un „mod de viață”. De la cel care făceam întâmplător lucrurile, am ajuns să țin cont de detalii și să nu pară nimic făcut la voia hazardului. Totul trebuie să fie asumat; încerc să fac asta și uneori îmi iese, alteori nu. Dar știu că depinde doar de mine să încerc.

Ești un coșmar pentru firmele de catering, la evenimentele familiei? 

Nuuu, nu intenționez să fiu un Bau Bau. Apreciez întotdeauna munca, ea se vede mai ales în acest domeniu și o simți. Greșelile apar inevitabil, însă și asta se vede și se iartă, pe când indolența și lipsa de pasiune sunt din alt registru și le miros imediat. 

Separat de bazele de desemnare pe un rețetar ce se respectă, cât de importantă e libertatea creativă pe care o ai la Casa Goia Delivery? 

Mereu zic că bucătăria nu e știință fixă. Momentele în care trebuie să improvizezi apar când nu te aștepți, dar de aici apare și creativitatea, iar impulsurile de moment îți pot aduce de multe ori satisfacții nebănuite. Totuși, trebuie să ținem cont și de etică, ea trebuie să fie mereu pe primul loc, n-ai voie să uiți de ea nicio secundă. La Casa Goia regăsesc această libertate și asta, prin creativitate, vreau să se reflecte și clienților noștri, deoarece, până la urmă, pentru ei gătim. 

Nu degeaba se spune că ne mâncăm emoțiile în momente existențiale vulnerabile. Care e topul tău pe comfort food? Picant sau dulce? 

No, tre să zic. Ardei iute + miere = sweet chilli, bingo! Și bucătarii sunt oameni ca toți ceilalți, iar la cât de multe mănânci în copilărie, n-ai cum să nu calci și strâmb, dar asta o știm doar noi. Dacă veni vorba de un top, zic asa: Cartofi prăjiți cu ochiuri (cartofii de la Nadeș din gradină și ouăle de la găinile din curte, sau din coteț), fasole frecată cu slană prăjită… of Doamne și nu refuz niciodată o mâncare „tradițional românească” – PIZZA picantă, bineînțeles (râde). 

Evoluezi artistic cu fotografia, dar vei rămâne fidel artei culinare pentru că.. ? 

DA! Fără să mănânc nu pot face poze, îs rău de foame, nu mă pot concentra. Uneori e greu să le combini, dar nu mă las. Fotografia e mai „tânără” decât bucătăria, însă încerc să mă împart și deseori se combină de minune. Sunt momente în care mi-aș dori să le separ, ca importanță, da’ nu-mi iese. 

Interviu și fotografie de Lara Cete

Fotografii de Petre Deleanu pentru Casa Goia Delivery
↓